duminică, 23 iunie 2013

Pentru competiţie corectă in telcomunicaţii

Telefonia mobilă a fost lansată la începutul anilor 90’, la câţiva ani după primele mişcări de liberalizare a telefoniei fixe din SUA şi Anglia, dar înainte de liberalizarea din Europa. Nu s-a considerat necesară reglementarea acestei noi pieţe fiind socotită competitivă, având mai mulţi competitori. Aceasta a făcut ca tarifele să fie stabilite de către operatori, care speculând marele avantaj al telefoniei mobile, mobilitatea, au impus tarife mari, atât în interiorul reţelei, dar mai ales în afara ei.
Tarifele de terminare în reţelele mobile au fost mult prea mari de la început şi deabia în ultimii ani au intrat în vizorul Comisiei Europene printro schemă de reducere în timp. În 2004 atrăgeam atenţia [1] că tarifele de terminare în reţelele mobile ar trebui să fie mai mici decât cele în reţelele fixe şi că telefonia fixă, o afacere în stagnare, subvenţiona telefonia mobilă prin aceste tarife mari.
Autoritatea de reglementare, ANCOM, ar trebui sa intervină accelerând punerea pe costuri a tarifelor de terminare în reţelele mobile aşa cum fac ţările UE. De exemplu, conform Scoreboard 2013,  tariful de terminare în Franţa este de c€0,84/minut, faţă de c€3,07/minut în România, deşi PIBul/locuitor sau puterea de cumpărare la noi este mult mai mică decât în Franţa. Cu c€3,07/minut, România se situează peste media UE25 de c€2,33/minut. Paradoxal este că tarifele de terminare în reţelele mobile sunt de câteva ori mai mari decât cele în reţelele fixe (c€0,58-c€0,73/minut), în loc să fie mai mici, costurile (operaţionale şi investiţionale) fiind mai mari la reţelele fixe comparativ cu cele mobile [2]. Astfel, c€0,5/minut ar putea fi tariful de terminare în reţelele mobile din România anului 2013.
Numarul mare de SIMuri tradus printro penetrare mare, peste 100% cum este în Romania şi în alte ţări, nu ar trebui să fie un motiv de mândrie naţională, ci dimpotriva ar trebui socotit un eşec al pieţei de vreme ce românii plătesc mai mult pentru telefonia mobilă având două sau chiar trei telefoane mobile conectate în reţele diferite pentru a evita marea taxă vamală dintre reţele numită tarif de terminare în reţelele mobile. Nu acelaşi lucru se întâmplă în telefonia fixă unde tarifele rezonabile de terminare nu îi fac pe români să aibă mai multe telefoane fixe, deşi sunt mai multe reţele de telefonie fixă. Situaţia aduce aminte de SUA de la inceptului anilor '80, inainte de liberalizare, cand americanii plateau US$1 miliard/an mai mult din cauza tarifelor prea mari ale monopolistului AT&T şi care se regăseau în produsele şi serviciile de la acea vreme.
Conform ANCOM, la finele anului 2012 erau 22,8 milioane SIMuri active la o populaţie de 19 milioane, astfel că s-ar putea presupune că circa 15% dintre acestea sunt pentru evitarea acestei suprataxe. Ar putea rezulta că, din cauza acestor tarife mari, româniii plătesc cu circa 10%, sau €200-250 milioane pe an mai mult decît ar trebui.
Tarifele de terminare mari corelate cu tarife foarte mari spre alte reţele, în anumite condiţii, au făcut ”captivi” clienţii de telefonie mobilă, rezutând o anomalie: circa 85% din trafic se termină in reţeaua mobilă care l-a generat. România are patru reţele naţionale de telefonie mobilă din care numai 15% din trafic iese afară!
O altă problemă este codarea telefoanelor mobile. Cu excepţia unui operator, restul operatorilor de telefonie mobilă oferă telefoane codate în reţeaua proprie astfel că nu pot fi folosite în alte reţele dacă nu sunt decodate. De ce telefonul mobil pe care-l cumperi cu plata în rate în cadrul unui abonament pe x ani este codat? O casă pe care o cumperi cu plata în rate nu este “codată” - o poţi folosi cum doreşti: poţi locui in ea, o poţi închiria sau vinde. Pe când la un telefon mobil cumpărat in rate (cu contract care prevede obligaţii) nu ai deplinătatea uzufructului: eşti obligat sa-l foloseşti numai intro reţea, deşi este al tău. Revin la telefonia fixă: aici niciun operator care oferă telefoane nu le codează. De ce operatorii mobili trebuie să cheltuiască în plus pentru a coda telefonul şi a limita astfel folosirea unui produs pe care consumatorul îl plateşte integral pe durata contractului?
Pachetul de reglementări telecom din dec. 2009, printre altele, limita durata contractelor pe care le oferă operatorii de telecomunicaţii la 24 luni, dar prevede şi faptul că aceştia trebuie să ofere consumatorilor şi contracte cu o durată maximă de 12 luni. La noi sunt operatori care nu oferă contracte cu durata de un an. De exemplu, RomTelecom are în ofertă numai durate contractuale de doi ani.
Să amintim şi de lipsa comparatorului de tarife, promis de ANCOM, care ar permite românului să compare uşor tarifele de pe întreaga piaţă pentru a lua o decizie în deplină cunoştiinţă de cauză.
Cele de mai sus influenţează puternic mobilitatea şi capacitatea de alegere şi decizie a consumatorului, care se vede limitat de multe ori în alegerea pe care trebuie să o facă şi care plăteşte mai mult decât ar trebui.
Ar mai fi o întrebare: de ce tarifele sunt denominate in Euro, când moneda naţională este leul, contabilitatea în România se ţine in lei, iar românii, consumatori ai serviciilor de telecomunicaţii, sunt plătiţi in lei? Roşiile, merele, chiar şi cele importate, au preţuri în lei. De ce marii operatori denominează tarifele în Euro făcând imprevizibile uneori cheltuielile cu telecomunicaţiile mai ales în perioade de turbulenţă a pieţelor valutare? 
ANCOM şi Consiliul Concurenţei ar trebui să analizeze cu atenţie modul în care este afectată concurenţa în telecomunicaţii şi mai ales utilizatorul final, de către aceste anomalii care încă mai persistă pe piaţa noastră.

1. Dr. Nicolae Oacă - Telecomunicaţiile româneşti şi integrarea europeană. Publicat de către Societatea Academică din România în PWR nr. 5/2004

2. Dr. Nicolae Oacă - Interconectarea cu reţelele mobile, problema telecomunicaţiilor din România, publicat în Market Watch, iunie 2008 

 


Dr. Nicolae Oacă (Nicolae.Oaca@yahoo.com)